O să încep prin a spune că, deși foarte multă lume are o mare provocare în ceea ce ține de biserică, există și vești bune, liniștitoare pentru toți cei aflați în această categorie. Noi ca și popor, avem un trecut mai zbuciumat cu revoluție, cu schimbări, cu izbucniri de personalitate dornică de autentic, etc.
De ce să luați în calcul și părerea mea referitoare la religie, credință, biserică încât să aveți o percepție corectă adaptată acestei lumi agitate?
Ei bine sunt câteva argumente:
1. Personal am fost crescut atât cu credința implementată copil fiind, cat și ulterior, adolescent fiind, în perioada comunistă în care nu era înțelept să fii văzut mergând la biserică, dar și cu revoluția prinsă în glorie. Am amintit de revoluție, pentru că personal fac parte dintr-o generație mai ciudată, care imediat după revoluție, când a fost prima dată prezentată ideea de “oră de religie”, clasa noastră a prezentat directorului ideea că preotul intră în clasă, însă mai departe nu există garanție… directorul școlii a decis că, clasa noastră nu va face ora de religie. Exista o doză de mândrie “proaspăt democratică “ că s-a respins ceva ce nu se dorea și asta cu mult succes. Anii au trecut, iar viața mea a continuat cu elementele din perioada de înainte de revoluție, adică mergeam la biserică din când în când, luam salcie, luam apă sfințită, ciocneam ouă de Paști, puneam coroniță de ziua morților la cimitir, îmi făceam cruce când treceam pe lângă biserică și probabil cam atât. În familia mea și probabil în orașul meu, nu prea se utiliza pomelnicul. De pomelnic am aflat, adult fiind, de la o mătușă care obișnuia să pună pomelnic, ea fiind din altă zonă geografică. La început punea mama pomelnic, iar apoi am preluat eu ștafeta.
Ca să nu lungesc prea mult textul, am ajuns la vârsta de peste 30 de ani, să îmi dau seama că am ignorat cu brio o latura din viața mea care mă poate ajuta mult și anume credința și religia. Mi-am dat seama că pe lângă toate școlile absolvite, studiile mele din diverse domenii și alte cele , îmi lipsește o parte importantă despre care nu știu nimic, dar am conștientizat că îmi este necesară. Ca totul să fie și mai interesant, ajunsesem la acel punct în care am fost pus în situația că îmi venea să mă iau la harță în fața bisericii cu câte un… să spunem persoană din cler, văzându-i comportamentul care nu își avea locul acolo. Așa că îi înțeleg pe cei supărați. Pe de altă parte, sunt genul care la o vârstă prea mare a decis să verifice real cum stă treaba și pentru a beneficia de ajutor, așa că m-am străduit să fac lucrurile ca la carte. Ce înseamnă asta? Spre exemplu, înseamnă că m-am decis să merg la preot să mă spovedesc, conștient fiind că nu prea am păcate. Mi-a fost dat, la propriu și la figurat, un duhovnic bun care făcea lucrurile ca la carte și mi-a pus în mână un ghid de spovedanie și m-a pus să trec cu creionul pe hîrtie cu ce mă identific… horor dragilor. Ca să fie treaba treabă, unul din primele păcate mărturisite a fost acela că aveam o problemă cu preoții… Am înțeles cât de cât de pe atunci că treaba cu spovedania este simplă: ori o faci – și atunci o faci cum trebuie, ori nu o mai faci, dar despre asta altă dată. Eu unul consider că sunt în acea poziție de obiectivitate care să îmi permită să înțeleg atât lumea supărată, cât și toate cele prin altă prismă.
2. Sunt “rudă” cu Toma necredinciosul și genul de om care trebuie el să verifice, să experimenteze, să înțeleagă;
3. Am specializare postuniversitară în știința informării. Și nu, nu mă laud, ci argumentez faptul că știu cum să caut și verific o informație;
4. Am un orgoliu încă mare… deduceți voi mai departe.
Având în vedere toate cele de mai sus , eu zic că merită să citiți și punctele mele de vedere.
În cazul în care decideți să vedeți și un punct de vedere util (cum mai spun eu uneori : cu traducere) – vă aștept să mai treceți pe aici, pentru că o să scriu despre subiectele utile în viață și care țin de religie și credință.
În cazul în care decideți că e pierdere de timp – mult succes!